Vocea Mariei Lina

Fiecare familie a învățat și a transmis mai departe câteva lecții. Dacă ar fi să aleg o lecție pe care am învățat-o și pe care vreau să o dau mai departe, aș spune că mâncarea nu trebuie niciodată risipită. Mama mea a fost un exemplu excelent în această privință. Este un îndemn care vine direct din perioada de după război, o vreme grea, în care totul era frumos și prețios. O lecție care miroase a coajă de brânză rumenită, așa cum se obișnuiește în Lagosanto, un orășel din provincia Ferrara.

În fiecare vară ne adunam acasă la bunica Libera. Era minunat să ne revedem, pentru că în restul anului nu aveam prea multe ocazii să fim împreună. Ne așezam cu toții în jurul șemineului și coceam coji de brânză și știuleți de porumb. Îmi amintesc cum bunica împărțea știuleții între noi, copiii, în timp ce ne povestea despre această tradiție care continuă încă din timpul războiului. Tatăl meu și frații lui erau mici pe atunci, era imposibil să ieși seara din casă și nu exista televizor. Așa găsise bunica mea, la fel ca celelalte femei din sat, un alt mod de a petrece timpul împreună.

Trăind într-un orășel, toți se ajutau între ei. După ce culegea știuleții de porumb, fermierul ne lăsa și nouă câțiva, fără să știe că acest obicei avea să devină tradiția familiei noastre. Când mama s-a căsătorit cu tata, a îmbrățișat și ea această tradiție și îi cocea la flacăra aragazului, pentru că nu avea șemineu. Iar acum fac același lucru cu fiica mea, Alice, care încă nu gătește, dar mănâncă cu plăcere.

De fiecare dată când fac ragù, ea îl gustă și spune: „Nu simt mirosul de la bunica”. Este felul ei drăgălaș de a-mi sugera să mai adaug coajă de brânză. Și tot atunci încep să-mi amintesc acele după-amiezi petrecute ascultând poveștile bunicii, când nu aveam prea multe jucării, iar pietrele simple erau la fel de prețioase ca orice altceva.

Iată de ce tradițiile sunt atât de importante. Ele reprezintă o ușă deschisă către originile noastre, prin care putem porni într-o călătorie pe firul amintirilor. Pentru mine, această călătorie împletește imagini ale familiei din Lagosanto și ale bunicilor mei care locuiau în Bagnolo in Piano. Atât familia din partea mamei, cât și cea din partea tatălui alcătuiesc un mozaic de amintiri: săriturile în canalul deschis folosit pentru irigații sau joaca de-a v-ați ascunselea în căruța cu fân... Pe atunci, căruța era trasă de un măgar care o lua razna, în timp ce bunicul alerga după noi strigând cât îl ținea gura. Bunicul avea înfățișarea aceea a unui om desprins dintr-o fotografie veche, cu pălăria pe cap și cu secera în mână, pregătit să taie iarba pentru fân. Îmi amintesc pepenele tăiat în pătrate și împărțit între mine și verii mei. Îmi amintesc și teama mea copilărească de a fi mai puțin iubit de bunica doar pentru că nu rămâneam peste noapte la ea, așa cum făceau toți frații mei. Dar teama aceea dispărea de fiecare dată când ne așezam în jurul șemineului.

Unii oameni nu își arată dragostea atât de ușor, nu sărută și nu îmbrățișează, dar există momente și atmosfere care scot la lumină o dragoste imensă. Pentru bunica mea, un astfel de moment era când cocea știuleți de porumb în fața șemineului.

Aceasta este doar o mică parte din povestea familiei mele, o călătorie pe firul amintirilor pe care o fac mereu cu drag. O amintire la fel de prețioasă ca mâncarea.

Credite:
Text de Carlotta Fiore
Fotografie de Diego Rosselli